Pentru ca ea nu poate scrie nicodata la persoana 1 ceva substantial.. se simte dezgolita, vulnerabila in fata tuturor (sau poate ca in felul acesta ceea ce scrie pare mai.. intresnat, mai catchy 
, sau cel putin asta crede ea). Dar… ea incearca si monologul, poate-poate.
Tocmai am actualizat unul din posturile care imi place foarte mult, adaugandu-i o poza. Si NU, nu din nevoia de a aduce inapoi acele momente, sau de a “dezgropa mortii” (cum ar zice cineva). E mult mai sanatos pentru toata lumea ca ei sa stea acolo, la locul lor. Pur si simplu am intrat iar intr-unul din momentele alea… specifice plecarii. Momentele alea pe care le urasc, in care toata lumea din jurul meu se comporta cu mine ca si cum peste 2 luni o sa dau coltu’ (app de morti). Guys, I’ll be missing u like hell also, but… I’ll be there for you; si slava domnului, tehnologia ne ajuta (mai greu ce-i drept, dar merge 
) ).
Revenind la acel post…. imi place asa mult pt ca in zile ca alea am simtit cu adevrat ca traiesc. E o stare nebuneasca sa duci dorul cuiva pe care, paradoxal, d-abia il cunosti. Pentru mine a devenit aproape uimitoare “puterea” (“abilitatea”) noastra, a oamenilor, de a ne atasa de cei din jur; sau mai rau.. de a avea impresia de atasament, doar pentru ca ar trebui sa fie Momentul. Doar pentru ca ar trebui sa fie ceva big, ceva real inainte de “the big step”. Nu, trebuie sa fie Persoana, Locul si Momentul.
Pe de alta parte (pentru ca mereu exista un “DAR, …” si atsta tot de la domnu’ cu mortii am invatat-o), as vrea ca eu sa nu fiu eu, Ana (gabita) cea meticuloasa si consecventa, care nu face de doua ori aceeasi greseala doar pentru ca “intotdeauna trebuie sa vina ceva mai bun”, intotdeauna Ana trebuie sa creasca, fara sa priveasca inapoi. And sometimes I’d rather not to be Ana because… aceasta este greseala pe care as face-o de doua, trei ori. Dar intr-o alta era. Alta planeta. Alta galaxie. Insa… cu aceeasi persoana…
