reactia: (??!)

XXX:  sunt o persoana realista

XXX:  si again
XXX:  chiar sunt o persoana realista

WHO COULD EVER DOUBT ABOUT IT, MY DEAR?

La persoana 1 (intai)

Pentru ca ea nu poate scrie nicodata la persoana 1 ceva substantial.. se simte dezgolita, vulnerabila in fata tuturor (sau poate ca in felul acesta ceea ce scrie pare mai.. intresnat, mai catchy , sau cel putin asta crede ea). Dar… ea incearca si monologul, poate-poate.

Tocmai am actualizat unul din posturile care imi place foarte mult, adaugandu-i o  poza. Si NU, nu din nevoia de a aduce inapoi acele momente,  sau de a “dezgropa mortii” (cum ar zice cineva).  E mult mai sanatos pentru toata lumea ca ei sa stea acolo, la locul lor. Pur si simplu am intrat iar intr-unul din momentele alea… specifice plecarii. Momentele alea pe care le urasc, in care toata lumea din jurul meu se comporta cu mine ca si cum peste 2 luni o sa dau coltu’ (app de morti). Guys, I’ll be missing u like hell also, but… I’ll be there for you; si slava domnului, tehnologia ne ajuta (mai greu ce-i drept, dar merge ) ).

Revenind la acel post…. imi place asa mult pt ca in zile ca alea am simtit cu adevrat ca traiesc.  E o stare nebuneasca sa duci dorul cuiva pe care, paradoxal, d-abia il cunosti. Pentru mine a devenit aproape uimitoare “puterea” (“abilitatea”) noastra, a oamenilor, de a ne atasa de cei din jur; sau mai rau.. de a avea impresia de atasament, doar pentru ca ar trebui sa fie Momentul. Doar pentru ca ar trebui sa fie ceva big, ceva real inainte de “the big step”. Nu, trebuie sa fie Persoana, Locul si Momentul.

Pe de alta parte (pentru ca mereu exista un “DAR, …” si atsta tot de la domnu’ cu mortii am invatat-o), as vrea ca eu  sa nu fiu eu, Ana  (gabita) cea meticuloasa si consecventa, care nu face de doua ori aceeasi greseala doar pentru ca “intotdeauna trebuie sa vina ceva mai bun”, intotdeauna Ana trebuie sa creasca, fara sa priveasca inapoi.  And sometimes I’d rather not to be Ana because… aceasta este greseala pe care as face-o de doua, trei ori. Dar intr-o alta era. Alta planeta. Alta galaxie. Insa… cu aceeasi persoana…

Nu ai inima franta. Doar ai nevoie de una noua.

…Una de carton rosu. Asa lucioasa, subtire, simetrica… poate colorata manual, ceva ecologic ca asa se poarta mai nou. Ar fi perfecta: nu simte, nu vede, nu aude, nu miroase, nu atinge si cel mai important, nu tine minte. E doar de umplutura; asta ca sa nu simti un gol acolo.

Da stiu, prea superficial. Dar am ajuns sa cred ca-i mai sanatos asa. Mint. Nu cred asta. Dar imi place sa ma joc ca as crede…

Stiu, te doare ca totul iti aminteste si totusi fara doza zilnica de reverie nu poti continua. E un paradox. Si mereu va fi asa. Dar “mereu” o sa dureze la nesfarsit?

Poate ar trebui sa schimbi ceva. Da… play list-ul, cutia aia, cartile alea, maruntisurilea alea toate, peretii, usa, patul… pfuu, patul ala  blestemat… pijamalele, asternuturile, pernele… si patura aia. De ce ai implicat atatea?

Hai sa ne gandim: poti face dus si de 10 ori pe zi, amprentele au ramas adanc in piele, iar mirosul ala a devenit aerul ce-ti oxigeneaza intreaga fiinta; in cap iti ruleaza inca acelasi film, desi programul s-a schimbat de un timp…

E (prima)vara. Citeste si tu o carte. Nu, nu-i ok. Stiu ce carti cauti tu. Si-ti spun de pe acum: n-o sa-ti mearga. Desi refuzi sa crezi. Sau poate eu refuz sa cred… Oricum, romantismul ala e incurabil.

E o (prima)vara ciudata. Nu. De fapt e doar diferita. Poate nu ti-au placut niciodata schimbarile. (prea multi de “nu”. Negativism 100% ?!)

“Hai sa visam impreuna…”- Dar asta o faci si fara ajutor. Chestia cu universul paralel, identitatile ascunse, pesonalitatile multiple si viata secreta n-o sa-ti aduca nimic bun. Si te mai lauzi ca esti o persoana realista.

Eh, e greu doar la inceput… Bine bine, iar mint. De fapt acum se cos ranile. Depinde foarte mult de ata pe care o folosesti. Si nu, aia de pescuit nu-i destul de rezistenta. Oricum, prima cusatura nu va tine niciodata. Se ve rupe la primul zambet, apoi la prima vorba cu doua intelesuri, apoi la prima atingere milimetrica, apoi la prima atingere serioasa si apoi la primul sarut si… restul.

Da, crezi sau nu, se ajunge aproape mereu pana acolo. Dar nu stiu exact de ce. Probabil dorul, melancolia, dragul vremurilor trecute sau gelozia, invidia, razbunarea… depinde de situatie.

N-am mai trecut prin asta, dar asa am auzit si eu.     Mint.

P.S.

In primul rand tin sa mentionez ghilimelele de rigoare la acest post.

In al doilea rand, even though I got  over it,  I still do not understand, and I guess I never will, dragul meu fat-frumos… cu ochi de peruzea : )… I had to draw the line, but still this question keeps on spinning in my mind…

Thirdly, I lied  2 lines ahead… I didn’t get over it.

Viaţa pe un peron (sau aeroport)… Octavian Paler

Prima poruncă:  Să aştepţi oricît.

A doua poruncă:  Să aştepţi orice.

A treia poruncă:  Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sînt bune decît amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.

A patra poruncă:  Să nu numeri zilele.

A cincea poruncă:  Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.

A şasea poruncă:  Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

A şaptea poruncă:  Nu pune în aceeaşi oală şi ru­găciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.

A opta poruncă:  Dacă gîndul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavînd altceva mai bun de fă­cut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

A noua poruncă:  Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.

A zecea poruncă:  Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

la cafea…:x

si te astept zambind, cafeaua s-o-mpartim… chiar daca n-ai sa vii…  cum altfel??!

Ma văd iubindu-te o jumatate de veac,

Apoi mă văd, descotorosindu-mă de tine

precum mazărea de păstaia sa.

Intelegi ce eşti tu pentru mine ?

Once upon forever there was a beautiful thing we used to lose ourselves in. We called it a fairytale. We used to read it and close our eyes and we could travel there. All that was asked of us was to believe in this beautiful place. Now, sometimes, we still remember that place. Even now, from time to time, we still close our eyes and travel there. We still have the memory of that place. Meanwhile we have become the space between the lines. We are no longer the words because words are not ours. They never were, but back then we didn`t know it. Now we know it. Now we know more, but the place is only in our memory. It is no longer inside us. Now all I can give you is the empty space between my words. The words are not mine anymore and now I know it. But even now we can still hope. We don`t really need to make the words become ours. We just need to close our eyes and, from time to time, go back to that beautiful place. We can still save the fairytale as long as we believe in that beautiful place. Once upon forever we will recover our fairytale.

Când suntem mici ştim totul. Apoi vine un înger şi îşi aşează degetul pe buzele noastre si nu mai avem voie să vorbim. Când suntem mari mai avem doar urma deasupra buzelor şi visul din gând. O sa vezi asta cand o sa te privesti atenta in oglinda. O sa simti asta intr-o noapte care ai vrea sa nu se mai termine pentru ca uneori visul e usor si pana nu se topeste de la inaltime. Pana doar pluteste in bataia vantului. Nu se lupta, nu se zbate, doar pluteste.

Dacă te doare capul, eu o sa-mi pun mâinile în jurul capului tău şi poate că atunci nu o să te mai doară aşa de rău capul. Dacă o să-ţi ţin capul în mâini poate că vei fi mai bine. Daca te doare visul atunci eu o sa iti spun ca maine va fi mai bine si ca visul tau e in siguranta. Uneori uitam. Uneori uitam sa ne uitam. Uneori ne uitam si ar trebui doar sa simtim. Vederea e oarba. Uita-te. Dar sa nu te uiti. de tot, la tot, prin tot. Adica niciodata.

simt

iarasi simt ca dorul
asta nu ma lasa
asa ca-mi fac rost
ca sa ies din casa
e de la cafea
iuresa manie
nu-s nici pe departe
asa de zglobie
corpul mi se misca
sufletu-i pe loc
iarasi se desparte
datul de noroc
iar nu vreau “sa fie”
ceea ce doar “este”
ca intr-o magie
sau intr-o poveste
ca si cum in clipa
ce urmeaza…acum!
tot trecutu-i gata
praf
si
fum
si
scrum

Love tea

Se amesteca o lingurita de noroc cu o ceasca de frumusete si se lasa la vedere.

Cand e momentul potrivit, se adauga un colt de zambet, un ciob de suras si o geana de clipire, iar ceea ce rezulta se prezinta publicului.

Dupa un timp, se toarna un fragment de atingere, un minut de plimbare, o mana de fluturi in stomac si o sclipire de sarut. amestecul obtinut se ofera cu incredere.

Cand nu iti mai poti opri buzele din zambete si inima din mii de batai pe milisecunda, se presara praf de iluzii, pulbere de promisiuni, stelute de vis si se toarna cate un mililitru de juramant pe ora.

Intreaga compozitie se amesteca bine cu lingurita timpului, se incalzeste la focul pasiunii, se indulceste cu zaharul Afroditei si se raceste apoi cu gheata saruturilor de iarna.

Se savureaza cu grija.